Nr pagini: 413+400 (editura Albatros ) An aparitie: 1969 (ed. Albatros) Nota mea:10 /10 In tot acest timp, cei patru prieteni s-au despartit; Contele de la Fere (Athos) mosteneste o mosie la Blois (Bragelone) infiind un copil – Raoul (vicontele de Bragelone), abatele d’Herblay (Aramis) se retrage la o manastire, fara a renunta la vechile obiceiuri de a curta doamnele din inalta societate, domnul Du Vallon de Bracieux de Pierrefonds (Porthos) cumpara trei castele din banii sotiei procurorului, iar d’Artagnan devine locotenent de muschetari. Mazarin este noul cardinal, un italian ce a devenit amantul Anei de Austria dupa moartea regelui Ludovic al XIII-lea. Spre deosebire de Richelieu, noul cardinal se dovedeste a fi un om fara experienta in conducerea tarii, nu stia sa isi aproprie dusmanii, dar nu reusea nici sa isi stranga adepti, pe deasupra era si foarte zgarcit. La inceput, datorita unei promisiuni de-a lui Mazarin de a-l face pe d’Artagnan capitan de muschetari si pe Porthos baron, cei patru prieteni erau dusmani. In cele din urma d’Artagnan si Porthos observa ca au ales calea gresita se alatura cauzei lui Athos si Aramis care era apararea regelui Carol I si a viitorului rege al frantei Lodovic al XIV-lea care urma sa implineasca 18 ani. Povestea nu mai e la fel de amuzanta, personajele fiind si ele mai mature, dar nu te poti plictisi nici macar o secunda; cei patru prieteni au dusmani mult mai insemnati acum, printre care se numara Mordaunt (fiul lui Mylady de Winter), generalul Oliver Cromwell, Mazarin si datorita acestuia, chiar si Ana de Austria le va devein dusman in unele imprejurari. Cartea ne va dezvalui o multime de informatii noi despre prietenii nostrii Athos, Porthos, Aramis, d’Artagnan si, ne va arata, ca in ciuda credintei si a ideologiei diferite de la inceputul povestii, ei vor ramane prieteni de nedespartit.
1 Comment
Nr pagini: 647 (in 2 volume, editura Albatros) An aparitie: 1969 (ed. Albatros) Nota mea: 10/10 Aventura, tinerete, faze hazlii, dar si boacane din care doar o minte agera si prevazatoare poate iesi. Aceasta ar fi scruta mea descriere a cartii. Cartea este plina de nazbatiile muschetarilor, in care dau planurile cardinalului Richelieu peste cap. Una dintre aceste intamplari amuzante este si cea in care D’artagnan este trimis de catre tatal sau la Paris pentru a-i indeplini visul de a fi muschetar. De-a lungul calatoriei sale, are parte doar de ghinioane; ajuns in capital acesta isi “programeaza” trei dueluri in aceeasi zi (dar la ore diferite: 12-1-2) cu trei domni –Athos, Phortos si Aramis, nestiind ca acestia erau trioul de muschetari de nedespartit. In momentul in care a inceput primul duel au aparut muschetarii cardinalului cu intentia de a-i aresta pe Athos, Phortos si Aramis. Acestia se impotrivesc, iar D’artagnan in loc sa aleaga calea simpla de a da bir cu fugitii, a decis sa lupte alaturi de acestia ranind mortal pe unul dintre cei mai buni oameni a cardinalului. Voi face o scurta caracterizare a muschetarilor: Athos este intruchiparea intelepciunii; il indrageste pe D’artagnan ca pe propriul fiu, dar la fel de mult isi iubeste si ceilalti doi prieteni. Phortos – cel puternic si laudaros din cale-afara, in orice imprejurare nu isi lasa prietenii la ananghie ci lupta alaturi de ei. Aramis – fost elev al cardinalului, elegant, sarmant, care putea imblanzii si cea mai razvratita persoana; i-a ramas chemarea catre cele sfinte, dar si chemarea la femei. D’artagnan – spiritul tanar si razvratit, energia si spiritul de aventura ii sunt caracteristice. Nefiind familiar cu viata de la curte, acesta trebuia sa invete codul gentilomilor, fiind ajutat de noii sai prieteni. Richelieu cardinalul figura impunatoare care nu poate fi uitata, fiind in acelasi timp si admirata si urata; avea Franta la picioarele sale, era temut, avea oameni de incredere oriunde te-ai uita, spioni, asasini, dar deopotriva si dusmani. Nu era un om zgarcit ci mai degraba daca nu reusea sa-si apropie dusmanii, incerca sa-i cumpere –“ arunca cu banii” fiind darnic cu cei care ii aducea o informatie pretioasa sau ducea la bun sfarsit o misiune secreta. Totusi, muschetarii nostrii au reusit sa-l invinga pe cardinal la jocul sau. Patru oameni ajung sa fie uniti, constituind parca un singur trup si suflet, si reusesc sa duca la bun sfarsit misiunea de a-l apara pe regele (Ludovic al XIII-lea, de a salva onoarea reginei (Anei de Austria) si de a-i face zile negre lui Richelieu care dorea puterea suprema. Nr pagini: 216 (Ed. Scrisul Romanesc) An aparitie: 2015 (noiembrie) Nota mea: 10/10 In primul rand, as dori sa multumesc autorului pentru exemplarul oferit si pentru sansa de a citi o bibliografie a patru artisti valorosi si totodata mai putin cunoscuti (pictorul Frederic Bazille și poeții Mihail Lermontov, Percy Shelley și Novalis), care din pacate ne-au parasit mult prea devreme. Dupa mult timp in care am citit carti scrise de autori straini, a fost o mare bucurie faptul ca am avut ocazia sa citesc aceasta carte. Este o carte ce merita citita, datorita stilului aparte in care este scrisa – aveam impresia ca stateam fata in fata cu fiecare artist in parte fie intr-o incapere sau chiar in parc, pe banca, si ascultam povestea vietii lor. La sfarsitul fiecare istorisiri, luam o mica pauza in care reflectam asupra vietii si problemelor din vremea respectiva, dar si asupra mortii premature si nedrepte care, poate aparea in orice moment al vietii noastre, neiertand pe nimeni. Cei patru artisti au avut ghinionul de a muri inaintea varstei de 30 de ani; Bazille in razboiul cu Prusacii, Lermontov in urma unui duel, Shelley in urma naufragiului, iar Novalis datorita unei boli care, la vremea respectica nu avea leac. Pana la finalul cartii iti vei pune o multime de intrebari legate nu doar de moartea inevitabila, dar si din punctul de vedere a vietii pamantene pe care fiecare o ducem in felul nostru. Mai jos voi posta cateva citate, ce mi-au placut: “Bine, asta daca nu as fi murit pe campul de lupta, la 28 noiembrie 1870, la nici 29 de ani. Dar, din pacate, am murit! Cand spun ca am murit, nu inseamna ca nu mai exist de fel, ci doar ca nu mai exist pe pamant, in trupul in care am fost candva, si cu toate aspectele inerente si aferente vietii terestre. Dar eu continui sa exist in alta forma de viata, precum se constata prin replica mea post-mortem, intr-un alt tip de lume si-n alta dimensiune existentiala. Una inedita, clar superioara celei terestre, dar totusi nelipsita de limite si constrangeri.” “Sa nu ne judecam insa prea aspru, si mai ales sa nu evaluam situatia facand abstractie de timpul respective cu contextual lui specific! Noi ne-am raportat inevitabil la moravurile si traditiile societatii din vremea noastra, si despre ele va relatez eu aici. Nu noi ne-am ales epoca in care sa existam, si nu noi ne-am inventat lumea in care am trait. Ci ne-am supus cu totii destinului suveran, care ne-a imprastiat dupa propria placer in spatiu si timp. Important este in ce masura ne-am adaptat la conditiile existentiale, pe care nu le-a oferit soarta cea arbitrara, caci n-aveam alta sansa de supravietuire.” “Poezie nu poate muri atata timp cat mai traieste un om pe pamant, si care, intamplator, poate fi chiar poet. Omul poseda in structura sa ontological darul poetic, vocatia poetica si o capacitate impresionanta de manifestare variata a charismei sale lirice.” “Asadar, nu va irositi timpul vietii, pentru a va explica cu orice chip moartea, ca destul o sa va petreceti timpul mortii, pentru a va intelege viata pierduta! Caci viata terestra este irepetabila, atat va pot destainui cu cunostinta mea postuma, iar moartea survine oricum, fie ca o intelegeti, sau nu, fie ca o asteptati, sau nu, fie ca va provoaca spaima, sau nu. Nu va temeti neaparat, sau cumva exagerat, de moartea iminenta, muritorilor vii, ci temeti-va mai degraba sa nu va traiti inutil si nedemn viata de care dispuneti pana la ivirea mortii! Va asigur eu, cel odinioara viu (adica in trup material) si acum mort (redus la spirit), ca frica de moarte din timpul vietii nu se compara catusi de putin cu regretul post-mortem de-a nu va fi indeplinit menirea de oameni pe timpul vietii terestre.” “Copilarie, dulce copilarie, cine nu simte dorul dupa vremea ei linistita si dupa firea infantile naiva? Ca doar, copilaria este varsta de aur a omului, iar stralucirea ei distinctive se atenueaza treptat odata cu inaintarea spre varsta maturitatii, si paleste de tot odata cu procesul imbatranirii.” |
AuthorCititul e forma perfecta de relaxare fie ca sunt in sesiune sau vacanta. Nu las o zi fara sa citesc macar cateva pagini <3 Imi rezerv drepturile de autor la toate recenziile.
Librării onlineArchives
April 2019
|